Moartea cu coasa. Personificări ale morţii în cultura omenirii

Oricine este familiar cu imaginea morţii cu coasa, una dintre cele mai răspândite reprezentări de-a lungul timpului. O siluetă într-o haină neagră cu glugă, purtând o coasă, ce vine la muribund pentru a-i anunţa sfârşitul. Personificările morţii sunt diverse, în funcţie de epocă, de modul în care oamenii îşi reprezentau ceea ce se întâmplă după moarte.

Moartea-600x367

De ce este moartea personificată?

Pentru un om de astăzi, moartea este un fenomen natural şi deşi nu este de dorit, este pe deplin explicabil. Oricine are o frică de acest sfârşit, însă raţiunea face să vedem azi moartea ca pe un eveniment, în nici un caz ca pe o fiinţă. Doar copiii îşi mai reprezintă moartea ca un personaj, o fiinţă care vine şi provoacă sfârşitul vieţii unui om. Totuşi, reprezentările morţii ca personaj nu au dispărut nici pe departe – ele continuă să trăiască prin pictură, literatură, filmografie.

Faptul că majoritatea copiilor personifică moartea este semnificativ: copiii au o aşa-numită „gândire magică”. Ei văd şi înţeleg lumea din jur atribuind calităţi omeneşti obiectelor inanimate. Îşi pot reprezenta anumite realităţi personificându-le, aducându-le astfel mai aproape de cunoscut, de ei înşişi. La fel, oamenii, de-a lungul timpului, au personificat moartea pentru a o face mai puţin necunoscută, mai puţin neînţeleasă. Moartea devine astfel un personaj mai apropiat omului, chiar dacă înspăimântător.

Personificările morţii de-a lungul timpului:

În perioada antică, moartea era văzută ca fiind naturală şi inevitabilă, fără a avea în sine un caracter malefic, rău-voitor. Multe dintre popoarele antice îşi reprezentau moartea ca un personaj feminin, de multe ori chiar atractiv, ce vine în forma unei femei frumoase. Alteori, ea este, dimpotrivă, o femeie foarte bătrână, imaginea fiind prezentă şi în cultura românească: baba cu coasa sau doamna cu coasa.

Grecii antici îşi reprezentau moartea ca fiind o trecere naturală, astfel că nu aveau imagini înspăimântătoare asupra personajului. Viaţa şi moartea erau închipuite conform ideii de coincidentia oppositorum – contrarii unite; viaţa avea atribute feminine, iar moartea masculine. În mitologia lor, existau fraţii Thanatos şi Hypnos, primul zeul morţii, iar al doilea zeu al somnului. Thanatos conducea morţii în lumea cealaltă şi era personificat ca un bărbat tânăr ce purta o torţă cu flacăra stinsă (avea în multe imagini şi aripi, ca îngerul morţii).

În iudaism, islamism şi creştinism, tradiţiile vorbesc despre îngerul morţii, portretizat fie ca un bărbat cu aripi, fie în forme mai fioroase, ca o creatură diabolică (unele imagini reprezintă o creatură cu sute de limbi şi ochi). Odată cu marile religii, moartea începe să aibă un caracter mai ameninţător (moartea este clipa în care vei fi judecat).

Personificarea morţii ca o fiinţă înspăimântătoare, imaginea atât de cunoscută a scheletului, îşi are originea în perioada groaznicei epidemii de ciumă din Evul Mediu. Moartea devenea îngrozitoare, era peste tot, astfel că s-au născut noi imagini care să o reprezinte. Nu ar trebui să uimească macabrul imagisticii medievale, având în vedere că populaţia era expusă vederii morţilor seceraţi de cumplita ciumă. Imaginea scheletului care vine şi te seceră devenise universală (scheletul era reprezentat adesea fără veşminte, mai rar descompus, iar într-un final purtând un giulgiu sau o mantie neagră).

Artiştii vremii au creat o imagine ce rămâne în istorie: macabrele dansuri ale morţii, în care scheletele ies din morminte şi dansează cu viii (nimeni nu poate scăpa de acest dans).

Astfel a rămas în cultură personificarea morţii drept un schelet cu o mantie neagră purtând o coasă.Imaginea a fost puţin schimbată – uneori, nu se vede deloc faţa fiinţei, alteori este o faţă descompusă. Esenţialul însă, mantia neagră cu glugă şi coasa, rămâne şi astăzi prezent în cadrul personificărilor morţii (secerătorul, spintecătorul, cunoscutul “the grim reaper”). În unele imagini medievale, personajul nu ţine, totuşi, o coasă, ci un arc şi o săgeată, un ceas sau o clepsidră.

Astfel, personificările morţii sunt influenţate de modalitatea de a-şi reprezenta acest sfârşit a oamenilor: moartea a fost pe rând văzută ca un fenomen natural, inevitabil, sau ca ceva groaznic, un pericol, un rău de care trebuie să te fereşti, de care trebuie să fugi dacă poţi.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.