Podul suspendat (1801)

Vreme de multe sute de ani, tehnologia podurilor a fost destul de statică. Podurile de piatră construite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în Europa se bazau pe principiul arcului de piatră, la fel ca podurile construite de romani peste Tibru.

Lucrurile au început să se schimbe pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. în 1747, la Paris, a fost fondată o şcoală politehnică pentru specialişti în ingineria civilă, l’École des Ponts et Chaussées. Mare parte a timpului de studiu era dedicată proiectării podurilor, şi rezultatul a fost că structura de pod cu arc masiv moştenită de la romani a fost redusă la ceva mai uşor, dar la fel de rezistent.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Revoluţia Industrială îsi luase avânt în Europa, fierul devenea o alternativă evidentă ca material pentru construirea podurilor. Unele poduri noi au fost construite din piatră ranforsată cu fier (poduri cu zăbrele), şi această soluţie a permis inginerilor să proiecteze poduri cu deschideri de până la 60 de metri. Acum, râurile mici şi medii puteau fi trecute dintr-un singur salt, iar arhitecţii şi inginerii au căutat în continuare modalităţi de a obţine deschideri şi mai mari.

Podul suspendat a reprezentat marele pas înainte în proiectarea podului. Principiul este simplu. Partea centrală a podului este susţinută de ancorate la fiecare capăt al structurii şi trecute peste două sau multe turnuri înalte.

Această tehnică a permis construirea unor poduri deschideri mult mai mari. Cel mai lung pod cu zăbrele are 365 de m. Podul Verrazano Narrows din New York are deschiderea principală de metri şi lungimea suspendată totală de 2040 de metri.

Primul pod suspendat a fost construit în 1801 de James Finley. Acesta a utilizat lanţuri din fier forjat pentru a susţine peste două turnuri gemene un pod lung de 21 de metri în Unitown, Pennsylvania. Era un mic început.

Thomas Telford a clădit un pod suspendat mult mai mare peste strâmtoarea Menai, legând Anglesey de Britania în 1826. Acesta avea lungimea de 175 de metri. Avea turnuri gemene de piatră şi lanţuri din fier forjat care susţin o punte din lemn. Datorită mărimii, dar şi amplasării sale spectaculoase, podul lui Telford a devenit rapid faimos în toată lumea.

Este şi astăzi funcţional, după ce a fost practic reconstruit în 1940.

Podurile suspendate realizate mai târziu au fost din ce în ce mai lungi şi mai ambiţioase. Acest lucru a fost posibil datorită cablurilor din oţel.

Celebrul pod Brooklyn a fost început în 1869, sub îndrumarea inginerului John Roebling. Roebling a murit într-un accident la scurtă vreme după aceea, şi proiectul a fost dus la capăt de fiul lui, Washington Roebling. Şi acesta a văzut moartea cu ochii, când a suferit o decompresiune bruscă după ce a stat prea mult timp în atmosfera comprimată din interiorul unui cheson.

Podul Brooklyn este şi practic, şi frumos. Majoritatea podurilor suspendate au un mare impact asupra peisajului datorită înălţimii suprastructurii.

Podul suspendat este un exemplu elocvent de soluţie tehnică practică şi, în acelaşi timp, elegantă.