Tortura psihologică la locul de muncă. Ce este de facut?

Bullying-ul – tortura psihologică – este o formă de violenţă teoretic neletală şi non-fizică. Deşi fenomenul este perceput ca fiind ceva specific şcolilor, acesta nu se opreşte doar la copii. Din ce în ce mai des îşi face simţită prezenţa la locul de muncă, indiferent de tipul instituţiei sau firmei.

The Workplace Bullying Institute (SUA) propune următoarea definiţie a torturii psihologice la locul de muncă: „Maltratarea în mod repetat a uneia sau mai multor persoane-ţintă de către unul sau mai mulţi făptaşi, aceasta cuprinzând abuzul verbal, umilirea, comportamentul ofensiv, inclusiv cel non-verbal, intimidarea sau chiar sabotarea persoanei-ţintă.”

Cum apare bullying-ul la locul de muncă?

De cele mai multe ori este facilitat de un leadership defectuos, de manageri care nu au calităţi necesare interacţiunii cu subalternii şi astfel nu pot forma o echipă care să funcţioneze corect şi nici nu pot susţine un mediu de lucru prietenos. De regulă salariaţii care au fost torturaţi psihologic o vor face şi ei la rândul lor, complicând vieţile celor din jur. Salariaţii care au o stimă de sine redusă, care simt nevoia de a controla alţi oameni, care au probleme acasă, care nu se pot adapta uşor mediului de lucru au tendinţa să fie bully cu colegii lor sau cu subalternii.

Efectele bullying-ului asupra sănătăţii: cât de grave sunt efectele torturii psihologice la locul de muncă? Impactul bullying-ului asupra sănătăţii este unul dramatic. Salariaţii care sunt torturaţi psihologic pot avea migrene, stări de anxietate, probleme legate de somn, îşi pot pierde capacitatea de a se concentra la sarcinile din fişa postului, pot avea palpitaţii, ameţeli. Pot, de asemenea, să experimenteze stări depresive, să aibă sentimentul nedreptăţii, să simtă ruşine, pot avea tendinţe suicidale.

Cum recunoşti bullying-ul?

Acest gen de tortură este unul deosebit de complex, luând diferite forme, de aceea este greu de recunoscut din prima. De regulă, salariaţii îşi dau seama foarte târziu că sunt torturaţi psihologic de colegii de muncă sau de şeful lor. Semnele timpurii sunt adesea trecute cu vederea şi nu sunt documentate. De asemenea multe dintre manifestările bullying-ului sunt de ordin emoţional şi nu trec pragul ilegalităţii.

Totuşi, cum îţi poţi da seama dacă eşti victima bullying-ului la locul de muncă?

Semne ale torturii psihologice pot fi: supervizarea excesivă, micromanagement dus la extrem, critici constante, blocarea abuzivă a accesului la posturi superioare în organigramă, excluderea din grupurile care merg la masă sau din şedinţe relevante ori corespondenţă importantă, stabilirea unor timpi de execuţie nerezonabili, ameninţări directe sau comentarii legate de siguranţa viitoare a locului de muncă fără un temei faptic, tratamentul silenţios – ignorarea cu bună ştiinţă a victimei, împrăştierea zvonurilor şi bârfelor despre victimă, sabotarea muncii (ascunderea informaţiilor, distrugerea muncii, schimbări constante şi inconsecvente), minimizarea rezultatelor bune şi constanta reamintire a greşelilor făcute în trecut. Iar lista poate continua.

Există şi semne mai puţin subtile ale bullying-ului: ţipatul şi datul cu pumnul în masă în faţa victimei; invadarea spaţiului personal al salariatului (verificarea inutilă a genţii sau vestiarului şi a spaţiului de lucru); urmărirea, spionarea victimei; forţarea victimei să fie de acord cu părerea agresorului; persiflarea victimei; pedepse nemeritate; răzbunare nejustificată, umilirea în public a victimei.

Ce este de făcut?

În primul rând fiecare semn de bullying trebuie documentat. Apoi poate fi o variantă discuţia cu agresorul dar aici trebuie luat în calcul faptul că această discuţie trebuie să fie una cu martori, unii agresori reacţionând deosebit de urât la acest tip de expunere. O altă variantă este comunicarea cu departamentul de resurse umane, această comunicare trebuind să fie una mai puţin încărcată emoţional, pentru a nu pierde din credibilitate.

Nu în ultimul rând, ar trebui să fie discutarea problemelor de acest gen cu familia sau cu prietenii. Toate aceste metode de a face faţă bullying-ului se bazează pe contracararea efectului de izolare, ruşinare, marginalizare, pe care un tratament abuziv îl are asupra celor mai multe dintre victime. Agresorul contează pe faptul că victima este prea ruşinată şi speriată sau confuzată de ce i se întâmplă, drept pentru care documentarea faptelor şi scoaterea lor la lumină, cu cât mai mulţi martori dacă se poate, este o bună metodă de a diminua efectele tratamentului ostil.

Un lucru îngrijorător însă, dincolo de faptul că victimele acceptă cu greu devoalarea circumstanţelor abuzului la care sunt supuse, este acela că majoritatea colegilor victimei adoptă o atitudine non-participativă, şi izolează la rândul lor victima, ca şi când aceasta ar suferi de o boală contagioasă.

Izolarea şi distanţarea oamenilor din jur nu fac decât să adâncească suferinţa victimei şi să întărească comportamentul agresorului. Un cerc vicios din care foarte greu se poate extrage victima fără urmări psihologice de lungă durată. Pe bună dreptate, cifrele arată, cel puţin la nivelul Uniunii Europene, pagube de peste 20 de miliarde de euro cauzate anual de fenomenul de bullying.