Cine a inventat: Elicea (1836)

Ideea de a folosi o elice pentru propulsarea navelor are începuturi ambigue. Mai mulţi inventatori şi ingineri ai primei Revoluţii Industriale – printre care Watt, Bramah şi Trevithick – au menţionat sau au descris elicea. Trevithick a proiectat câteva elice de diferite forme, deşi nu a utilizat, de fapt, niciuna.

Cel căruia trebuie să îi fie atribuit meritul pentru invenţia elicei este Francis Pettit Smith, născut la Hythe, în Kent, în 1808. În copilărie a fcst pasionat de navomodelism. Când a crescut s-a apucat de îngrijit oi la Romney Marsh, mutându-se mai târziu la Hendon.

în 1834, Francis Smith a construit o ambarcaţiune cu o elice din lemn acţionată de un arc. A demonstrat că funcţiona, şi cei care au văzut-o au găsit-o remarcabilă. Nu se stie de unde i-a venit ideea lui Smith. Probabil că elicea plutea în mintea mai multor oameni în mod independent la începutul secolului al XlX-lea.

Experimentul 1-a făcut pe Francis Smith să tragă concluzia că metoda propulsiei cu elice era superioară celei cu zbaturi, considerată optimă la acea vreme.

Smith a construit un alt model, îmbunătăţit, în 1835, şi a întreprins o serie de experimente cu el la Hendon. În 1836, a scos un brevet pentru propulsarea  vaselor cu ajutorul unei elice care se roteşte sub apă la pupa.

După aceea şi-a expus invenţia la Londra. Sir John Barrow, secretar al amiralităţii, a fost impresionat de modul în care funcţiona elicea. O invenţie de o asemenea amploare avea nevoie de suport financiar, şi Smith a găsit doi susţinători, Wright şi Caldwell, care au finanţat Construirea unui vapor în miniatură, de fapt un model la scară, de zece tone şi şase cai putere. Era prevăzut cu o elice care consta din două spire complete.

Pe 1 noiembrie 1836, micul vas a fost testat pe Canalul  Paddington apoi pe Tamisa, pe care s-a plimbat în sus şi în jos timp de aproape un an.

Într-unul din aceste voiajuri, elicea a lovit ceva sub apă şi s-a rupt pe jumătate din lungime. Departe de a afecta performanţa ambarcaţiunii efectul a fost atingerea unor viteze mai mari decât oricând înainte.

În urma acestei descoperiri întâmplătoare, vasul a fost dotat cu o nouă elice, constând dintr-o singură spiră, care funcţiona mult mai bine. Vasul funcţionase bine în ape fluviale, aşa că Francis Smith s-a hotărât să îl scoată în larg, în Canalul Mânecii.

L-a dus pe Tamisa la Gravesend, a luat la bord un cârmaci şi şi-a continuat drumul către Ramsgate şi Dover, între Dover şi Folkestone a întâlnit o furtună, dar şi-a continuat înaintarea cu peste şapte noduri. Vasul s-a întors cu bine acasă, aplaudat de lumea care urmărise încercarea cu mare interes.

Raţiunea spune că la acel punct al istoriei zbaturile ar fi trebuit înlocuite cu elicea. Dar inerţia din minţile oamenilor, precum şi anumite interese ascunse, au dus la menţinerea pentru moment a zbaturilor ca metodă de propulsie.

Cam în acelaşi timp în care Francis Smith îşi obţinea brevetul, John Ericsson, un suedez care trăia în Anglia, a inventat şi el o elice.

Ericsson inventase anterior o locomotivă cu aburi, Novelty, care se întrecuse cu Rocket a lui Stephenson în concursul de locomotive organizat la Rainhill în 1829. Novelty fusese învinsă, dar câştigase un merituos loc doi, dupa cum scria The Times.

Imaginaţia fertilă a lui Ericsson crea acum elicea. La fel ca Francis Smith, a început să-şi testeze propulsorul elicoidal pe un navomodel; a obţinut astfel o viteză de trei noduri.

L-a brevetat în anul 1836. Pentru a-i demonstra eficienţa, a construit un vas lung de 12 metri cu două elice uriaşe, fiecare cu diametrul de 1,5 metri.

Francis B. Ogden a prins viteza de zece noduri şi a dovedit o forţă de tragere remarcabilă.  Ericsson şi-a dat seama că propulsia cu elice era foarte potrivită pentru navele de război. Fiind ascunse vederii, sub navă, elicele erau mult mai greu de scos din funcţiune de inamic decât zbaturile de-a dreptul  ostentative ale vapoarelor cu aburi convenţionale.

A încercat să-i atragă pe lorzii Amiralităţii britanice într-o excursie,  la remorca ambarcaţiunii lui experimentale. Vasul Amiralităţii a fost încărcat  aşa cum se cuvine la Somerset House cu celebrităţi printre numărau sir Charles Adam, sir William Symonds şi căpitanul Beaufort.  Călătoria pe fluviu a fost un succes tehnic imens, dar nu avut efect asupra preferinţei domniilor lor pentru vapoarele cu zbaturi.

Scriindu-i după aceea lui Ericsson, au obiectat că datorită faptului că elicea se afla la pupa, ambarcaţiunea nu avea cum să fie cârmită, deşi văzuseră cu ochii lor că nu aşa stăteau lucrurile.

Un ofiţer naval american, căpitanul Stockton, a adoptat o poziţie diferită şi a comandat două ambarcaţiuni din fier cu elice, pentru a le lua cu sine în SUA. Una dintre ele, Robert F. Stockton, avea lungimea de 21 de metri. A plecat în America în aprilie 1839, şi nu mai este nevoie să spunem că inventatorul a urmat-o curând, bucurându-se de un succes răsunător ca mare inventator al Lumii Noi.

„Elice” Smith era între timp blocat de faptul că în Britania vaporul cu zbaturi era considerat culmea vapoarelor cu aburi. În 1838, lorzii Amiralităţii i-au cerut lui Smith să permită inspectarea vasului său. De astă dată au fost mai dispuşi să se lase impresionaţi. Au dorit să vadă elicea montată pe un vas de cel puţin 200 de tone. Evident, Smith nu-şi putea permite să construiască unul, dar s-au găsit finanţatori, atraşi de posibilitatea de a primi comenzi mari de la Amiralitate.

Pentru construirea primului vas de probă s-a fondat o societate pe acţiuni. Vasul din lemn de 237 de tone, prevăzut cu o elice cu o spiră, denumit Archimedes, avea să-şi facă voiajul inaugural în mai 1839. Amiralitatea declarase că ar fi fost mulţumită cu o viteză de circa patru noduri. Archimedes a atins nouă noduri.

Vasul a trecut test după test. A fost prezentat marinarilor şi inginerilor din fiecare port britanic în 1840. După ce a făcut turul Britaniei, a fost trimis la Oporto, şi a întreprin acest voiaj în timpul cel mai scurt înregistrat vreodată. A stârnit numai  comentarii favorabile. Şi totuşi, se tărăgăna adoptarea noii metode de propulsie.

Rezistenţa cercurilor guvernante fată de introducerea elicei a fost remarcabilă,  dată fiind gama incredibilă de inovaţii industriale care explodase pe parcursul secolului trecut. A fost nevoie de intervenţia lui Ismabard Kingdom Brunel pentru a se învinge această rezistenţă. Acesta construia la Bristol un vapor mare cu aburi pentru traficul de pasageri între Anglia şi America –  Great Britain.

Intenţionase să îi pună zbaturi, dar cân a auzit de Archimedes, l-a inspectat, a fost  impresionat şi a recomandat directorilor să opteze pentru propulsia cu elice. Vasul a fost modificat corespunzător. Great Britain a atins o viteză de zece noduri, chiar şi cu vântul în faţă. Amiralitatea ezita încă să accepte schimbarea. În cele din urmă, un vas cu aburi cu elice, Rattler, a fost pus la întrecere directă cu un vas cu zbaturi, Alecto.

Rattler a câştigat, ceea ce a însemnat că, la rândul lui, Francis „Elice” Smith a câştigat. Dar, în toată această vreme, Smith pierduse o grămadă de bani zbătându-se să convingă Amiralitatea. Societatea lui a pierdut în jur de 50.000 de lire cu promovarea invenţiei şi apoi, în 1856, drepturile conferite de brevetul de invenţie au expirat. Ulterior, cele mai multe nave au fost prevăzute cu elice.

Bietul „Elice” Smith a rămas cu foarte puţin, deşi administraţia britanică a recunoscut că fusese prost tratat. I s-a acordat o pensie şi a fost făcut cavaler cu puţin înaintea morţii sale, în 1871. Triumful elicei s-a datorat nu superiorităţii sale ca dispozitiv tehnic, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci extraordinarei tenacităţi a inventatorilor ei, Ericsson şi Smith, şi credinţei nezdruncinate în valoarea invenţiilor lor.