Cine a inventat: Macadamul (1819)

John Loudon McAdam, un scoţian născut în 1756, a fost cel care inventat o metodă sigură de a da drumurilor o suprafaţă dură, pe orice vreme.

Structura consta din trei straturi de pietre aşezate pe o suprafaţă uşor convexă sau bombată a cărei scurgere era asigurată prin două şanţuri laterale. Primele două straturi erau alcătuite din pietre un-ghiulare sparte manual, nu mai mari de 8 centimetri, aşezate strâns una lângă alta la o adâncime de aproximativ 20 de centimetri. Acestea erau acoperite cu un strat superior gros de circa 5 centimetri alcătuit din pietre rotunde mai mici, cu dimensiunea de până la 2,5 centimetri. Fiecare strat era compactat cu un tăvălug, ceea ce făcea ca pietrele unghiu-lare să se înfigă una într-alta. McAdam a descoperit că materialul cel mai bun pentru pavarea drumurilor era piatra spartă sau zdrobită mecanic şi apoi sortată pentru a obţine o mărime uniformă a fragmentelor. Pietrişul produs natural, precum prundişul din zona litorală sau pietrişul de râu, nu folosea acestui scop; procesul de eroziune netezea şi rotunjea suprafeţele pietrelor, făcându-le alunecoase şi mobile. Din acest motiv, pietrişul trebuia produs artificial.

Tehnica lui McAdam a fost denumită mai târziu macadam legat cu apă, pentru a o deosebi de versiunile ulterioare în care s-a folosit smoala. Metoda implica multă muncă manuală, dar tehnologia era simplă şi producea o suprafaţă rutieră solidă, uşor de întreţinut şi cu autoscurgere.

Drumurile acoperite în acest fel au fost descrise drept macadamizate. Suprafaţa rutieră a lui McAdam a constituit, probabil, cel mai mare pro-gres în proiectarea drumurilor de la drumurile pavate de pe vremea roma-nilor. Un mare avantaj al drumurilor cu macadam a fost acela că nu presupuneau o tehnologie sofisticată şi erau, prin urmare, destul de ieftine.

Reţeaua rutieră britanică a cunoscut o adevărată transformare. Cea mai mare diferenţă s-a simţit în ţinuturile argiloase din sudul Angliei. Acolo, iarna, drumurile se transformau adeseori în bălţi de noroi apos si deveneau de netrecut, în timp ce vara se solidificau, păstrând urmele a adânci lăsate de căruţe si trăsuri, tari ca betonul.

Macadamul a făcut din aceste drumuri dificile drumuri pentru orice vreme şi a îmbunătăţit semnificativ comunicaţiile. McAdam a fost poreclit „Colosul drumurilor”.

Când au apărut autovehiculele, la sfârşitul secolului al XlX-lea, praful ridicat de pe suprafeţele macadamizate a devenit o problemă din ce în ce mai mare. Vidul creat sub vehiculele rapide sugea praful din suprafaţa drumului, învolburându-l în nori de praf care, pe lângă că erau neplăcuţi  reduceau vizibilitatea. În plus, autovehiculele solicitau mai tare structura suprafeţei macadamizate, dezmembrând-o literalmente.

Solutia a constat in pulverizarea suprafaței cu smoală. S-a creat astfel macadamul fixat cu smoală, sau asfaltul. Aproape pretutindeni vechile suprafețe acoperite cu macadam legat cu apă au fost înlocuite, dar unele porțiuni au fost păstrate.

Un exemplu este Drumul Național al Statelor Unite.