Când se sărbătorește Crăciunul

Crăciunul (25 decembrie – stil nou, 7 ianuarie– stil vechi) – este una din principalele sărbători domnești, care are și un important strat precreștin. Deoarece Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 7 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu, la baza cărora în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgîni. Astfel Crăciunul a însemnat începutul culturii creştineşti.

Diferiți scriitor creștini, redau în lucrările lor ritul celebrărilor din ianuarie și semnificația acestora la egipteni și la arabii din „Petra”, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. De asemenea, din unele descrieri aflăm cum că, în Grecia, se celebra tot în perioada amintită sărbătoarea misterelor, cînd se exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Iisus, transforma apa în vin.

Sărbătorile din prejma solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sînt legate în mod indisolubil și de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Prin urmare, rădăcinile sărbătorii Crăciunului ajung pînă la arhaicele culte solare agrare. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (împărătești) ale Bisericilor bizantine.

Sărbătoarea Nașterii Domnului a căpătat o popularitate deosebită, mai ales în Evul Mediu dezvoltat, odată cu răspîndirea creștinismului în toată Europa și nu numai. Asupra istoriei sărbătorii în cauză varsă lumină și denumirea ei – Crăciun. Sînt cunoscute multe explicații ale termenului Crăciun. Dintre toate mai convingătoare pare a fi cea care vine din străvechea moldovenească „creare”, ce înseamnă „naștere”.

De la reîntoarcerea Soarelui la Sărbătoarea Naşterii Domnului

În perioada solstiţiului de iarnă, religiile precreştine marcau reîntoarcerea Soarelui.

Cea mai veche referinţă scrisă despre o astfel de celebrare a fost găsită în Mesopotamia, unde sărbătoarea ţinea 12 zile şi avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an.

În perioada solstiţiului de iarnă, şi Roma antică avea o sărbătoare care venera Soarele şi lumina care biruia întunericul, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra – zeul soarelui. De la mijlocul lunii decembrie şi până la 1 ianuarie erau Saturnaliile, o sărbătoare în cinstea zeului Saturn, divinitatea care patrona muncile agricole şi roadele pământului, şi a naşterii Soarelui neînvins, sol invictus, la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să crească.

În primele două secole ale creştinismului primar nu a existat nici o celebrare a naşterii lui Isus şi abia în secolul IV, după ce creştinismul a fost declarat religie oficială a Imperiului Roman, a apărut ideea de a indica ziua Lui de naştere. Până atunci exista o sărbătoare comună, la 6 ianuarie, pentru a celebra Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.

În Apus (Roma), în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos.

Din anul 325, primul împărat roman creştin Constantin cel Mare a stabilit să se sărbătorească data când se aniversa Naşterea lui Iisus Hristos, iar în anul 429, Împăratul Iustinian a declarat ziua naşterii lui Iisus drept sărbătoare a Imperiului Roman.

Alegerea datei naşterii lui Isus şi sărbătorirea ei oficială au fost probabil decise pentru a contracara influenţa sărbătorii păgâne numite Natalis Solis Invicti (Naşterea neînvinsului Soare) şi închinarea la Mithra, zeul persan al Soarelui, care s-ar fi născut  în acea zi.

În Răsărit, pentru ziua de naştere a Domnului, a fost aleasă data de 6 ianuarie, ziua când grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionysos, iar egiptenii, naşterea zeului Osiris. Această dată este şi astăzi celebrată în Bisericile Ortodoxe Greacă şi Rusă.

Sfântul Patrick a introdus această sărbătoare în Irlanda în anul 461, Augustin de Canterbury statorniceste aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, iar un secol mai târziu Sfântul Bonifaciu instituia în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus tot la 25 decembrie.

În anul în 815, Crăciunul a pătruns în Scandinavia prin Sfântul Angsar, Sfântul Chiril a contribuit la răspândirea sărbătorii creştine în ţările slave, Sfântul Adalbert în Ungaria, începând din 997, iar Danemarca se va creştina complet în perioada 1014-1053.

În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 şi 1660.

Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat popular ca sărbătoare a copiilor, a darurilor şi a carităţii, iar responsabil de această mentalitate este Charles Dickens. În 1843, Dickens publica nuvela “Colind de Crăciun”, despre un om morocănos şi mizantrop care se transformă, după ce primeşte vizita a patru fantome în ajunul Crăciunului, poveste ilustrată apoi şi transpusă în filme şi desene animate.

Statul american Alabama a fost primul care a declarat Crăciunul drept sărbătoare legală în 1836, iar apoi din 1870 a devenit sărbătoare naţională în toate statele americane.

Biserica Catolică s-a opus, zadarnic, afirmării lui Moş Crăciun şi a manifestat rezistenţă faţă de asimilarea unor mitologii populare diferite de creştinism, în special în anii 1950.

În lume, fiecare comunitate de creştini a sărbătorit însă Crăciunul în funcţie de tradiţiile culturii locului şi de obiceiurile păgâne din momentul convertirii, şi aşa se face că ritualurile specifice sunt numeroase şi foarte diferite.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.