Cine a inventat: Indigoul (1806)

Indigoul (hârtia-carbon) a fost inventat de două ori, în acelaşi an de italianul Pellegrino Tuni şi englezul Ralph Wedgwood.

Dezvoltarea  masivă a comerţului care a însoţit Revoluţia Industrială a impus şi inventarea hârtiei indigo. Scara mai mare a producţiei industriale,  creşterea vânzărilor şi a altor tranzacţii a determinat generarea a mult mai  multe documente. Mai multe facturi, mai multe chitanţe, mai multe contracte – şi mai multe exemplare. Cu ajutorul hârtiei indigo se putea scrie un document şi genera un al doilea exemplar fără a fi nevoie să fie scris încă o dată. Totuşi, motivele specifice care i-au animat atât pe Tuiri, cât şi pe Wedgwood nu au avut nimic comun cu afacerile; ambii încercau, în mod independent şi în acelaşi timp, să născocească o metodă prin care orbii ar fi putut scrie fără a fi nevoiţi să folosească pana şi cerneala.

Se pare că James Watt a avut o tentativă anterioară, în anii 1770. Neavând încredere în acurateţea cu care copiau slujbaşii lui documentele de afaceri, inventase o formă de hârtie indigo.

O hârtie de mătase, impregnată cu anumite lichide, era apăsată pe hârtia originală, care trebuia să fie scrisă cu o cerneală specială. Era gata să-şi exploateze comercial invenţia, dar nu a găsit o piaţă pentru ea.

Ralph Wedgwood a primit în 1806 un patent pentru multiplicatorul stilografîc, după cum şi-a denumit invenţia. Se impregnau coli de hârtie subţire cu cerneală tipografică şi apoi se uscau între coli de sugativă. Hârtia impregnată cu cerneală era aşezată apoi între o coală de hârtie de mătase şi o coală obişnuită de scris, pentru originalul documentului.

După aceea se scria textul cu un ac metalic pe foiţa de mătase. Se crea astfel o imagine care putea fi citită normal pe hârtia obişnuită de scris și o imagine în oglindă pe spatele foiţei de mătase.

Citirea imaginii în oglindă era destul de uşoară, fiindcă putea fi văzută, din nou inversată, Pe dosul hârtiei de mătase. Acul metalic era necesar întrucât pana, instrumentul pentru scris folosit în acea vreme, nu putea fi apăsată destul ue tare. In jurul anului 1820 procesul a fost perfecţionat: numai o faţă a hârtiei de copiat era impregnată cu cerneală şi în locul acului metalic se Putea folosi un creion chimic.

Afacerea lui Wedgwood a fost profitabilă în anii 1820, când acesta  a vândut hârtia indigo din prăvălia de pe strada Oxford din Londra. Această invenţie  nu s-a bucurat însă de un succes răsunător imediat, întrucât comercianţi nu aveau încredere în ea. Se temeau de falsificări şi preferau originalele scrise cu cerneală. Aceeaşi teamă există în ceea ce priveşte  fotocopiile de astăzi, din acelaşi motiv. În 1823 a  fost inventată adevărata hârtie indigo de către Cyrus P. Dakin Hârtia lui de copiat era impregnată cu ulei şi negru de fum. Timp de trei decenii vânzarea hârtiei a  mers greu. De-abia odată cu crearea maşinii de scris, în 1867, indigoul a fost cu adevărat acceptat.

Maşinile de scris produceau o copie mai clară şi mai uniformă, pre cum şi un original mai bun. în anii 1860, Lebbeus Roger’s şi-a produs hârtia indigo plasând coli de hârtie pe o masă din piatră şi acoperindu-le cu un amestec de negru de fum şi naftă. Mai târziu a inventat o maşină de impregnat. De atunci, tehnica fabricării hârtiei indigo a rămas, în esenţă, neschimbată.

Indigoul a  dat tuturor oamenilor de afaceri posibilitatea de a ţine o evidenţă precisă a întregii corespondenţe.

Aceasta a făcut tranzacţiile legale mai transparente, a redus numărul de neînţelegeri, i-a responsabilizat atât pe furnizori, cât şi pe clienţi şi a condus la stabilirea economiilor occidentale pe o bază comercială mai solidă.

Partea negativa a invenţiei a fost proliferarea documentelor, mărirea continuă a volumului evidenţelor şi arhivelor şi creşterea birocraţiei. De asemenea, a mărit consumul de hârtie şi a accelerat, în consecinţă, despăduririle.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.