Cine a inventat: Metronomul (1812)

Metronomul a fost inventat în 1812 de către meşteşugarul şi inventatorul Diedrich Nikolaus Winkel (1773-1826). Winkel s-a născut 10 Germania, dar s-a mutat în 1800 la Amsterdam, unde a construit instrumente muzicale de înaltă calitate.

Winkel a realizat primul metronom funcţional adăugând două greutăți unui pendul. Greutatea mai mare atârna mai jos într-o parte, în timp ce greutatea mai mică era montată pe o sanie pe cealaltă parte. Existaseră încercări anterioare de producere a unui dispozitiv care bate ritmul, dar se loviseră de problema că bătăile lente necesitau pendule lungi de doi metri, aşa cum a avut metronomul construit de Etienne Loulie în 1696, considerat a fi primul (şi cel mai mare) metronom.

Metronomul modern se bazează încă pe principiul modelului lui Winkel,  expus la Muzeul Municipal din Haga. Germanul Johann Maelzel, constructor de instrumente si profesor de muzică, a văzut metronomul lui Winkel în 1816. A piratat invenţia acestuia, a obţinut patente la Londra şi Paris şi a prezentat-o cu succes ca realizare proprie. Dispozitivul a devenit cunoscut sub denumirea de metronomul lui Maelzel sau, pe scurt, „M.M.”, după cum era invocată în partiturile muzicale ale secolului al XlX-lea alături de aranjamentul recomandat de compozitor

Winkel a inventat şi componiumul, o orgă cu ţevi. Era o orgă automată alcătuită din două flaşnete separate care se roteau simultan Cântecele erau aranjate astfel încât o flaşnetă dădea câteva măsuri, apoi alte câteva măsuri ieşeau, selectate aleatoriu, dintr-unul dintre cele zece cântece ale celeilalte flaşnete. Exista o anumită variabilitate aleatoare care permitea producerea unor permutări nesfârşite de secvenţe muzicale. Componiumul a rămas în istoria muzicii doar ca o simplă jucărie.

Winkel merită să fie ţinut minte pentru inventarea metronomului portabil, care a schimbat modul în care compozitorii îşi adnotau partiturile şi a asigurat interpretări mai apropiate de intenţiile lor.

Înainte de inventarea metronomului, compozitorii se limitau la indicaţii destul de generale ale tempoului, date de obicei în limba italiană, gradate de la încet la repede: adagio, adagietto, andante, andantino, allegretto, allegro şi presto. Acestea puteau fi modificate sau intensificate adăugând cuvântul molto, dar erau, chiar şi aşa, doar relative. În final, nu se ştia clar ce intenţionase un compozitor de mult decedat când indicase andante („la pas”), odată ce unii oameni merg în pas vioi, iar alţii de-abia înaintează, drept care nu se putea spune cu certitudine ce anume ar fi trebuit să fie celelalte tempouri.

Când compozitorii au avut la dispoziţie un instrument pentru măsurarea bătăilor, au putut indica interpreţilor şi dirijorilor exact ce aveau în minte. Aceasta se făcea prin adăugarea pe portativ alături de tempoul dorit a simbolului pătrimii date de metronom.

Un pasaj din Concertul pentru orchestră de coarde al lui Tippett este marcat „optime = 180″. în general, compozitorii dau inca şi indicaţii în cuvinte, aşa încât Richard Strauss scrie în partitura Elektrei, „minim = 60″, dar adaugă molto tranquillo dedesubt, ca să fie sigur.

Utilitatea indicaţiilor de tempo s-a extins recent odată cu inventarea programelor de calculator pentru compunerea şi imprimarea muzicii.

Un astfel de program este minunatul Sibelius 7, invenţia fraţilor Jonathan şi Ben Finn. Cu sisteme de acest fel se poate scrie şi reda muzica la viteza dorită, iar modalitatea de a-i spune programului care este necesară constă în simpla adăugare a semnului de metronom.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.