Creștinismul, o religie creată de interese si politică

La Conciliul de la Cartagina din 397, a fost în sfârşit decisă forma Bibliei, şi ce cărţi să fie incluse. Anumite cărţi au fost decretate „scripturi divine”, iar altele au fost respinse; în sprijinul alegerii făcute, a fost citat chiar un argument preluat din scrierile unui alt părinte al bisericii, Irineu:

„există patru vânturi universale, patru sferturi ale lumii, iar animalele au patru picioare”.

Deci, concluzia logică a fost că trebuiau să fie patru evanghelii – nici mai multe, nici mai puţine. Unele cărţi, atât din Vechiul Testament cât şi din cel Nou, se referă la alte texte considerate importante de autorii cărţilor, dar care nu au fost acceptate în varianta finală a bibliei.

În Biblie se găsesc referinţe la „Cartea legământului”, la „Faptele lui Solomon”, la „Războaiele Domnului”, precum şi la alte epistole ale lui Pavel către Corintieni, Efeseni sau Laodicieni, dar aceste texte sunt incluse în biblie; chiar şi din cele admise, se pare că nu toate au fost acceptate integral – unii analişti au remarcat „salturi” prin epistole, de exemplu, care sugerează părţi lipsă.

Este dificil de crezut că aceste cărţi să se fi pierdut, pur şi simplu – este improbabil ca primii creştini să nu facă toate eforturile să păstreze documente din istoria timpurie; este mai probabil ca textele respective să fi fost cenzurate sau respinse fie înainte, fie la acest conciliu, tocmai pentru că erau incompatibile cu doctrina acelui moment, diferită de teologia primilor creştini.
În realitate, alegerea fiecărei cărţi care va forma actuala Biblie a fost dictată de interese politice, nu teologice, fiind alese în principal Evangheliile şi Epistolele care susţineau sau cel puţin erau compatibile cu doctrinele impuse la Niceea:

„Cea care urma să devină biserica victorioasă pur şi simplu a ales evangheliile care puteau realiza cel mai bine două scopuri simultan: să fie cel mai uşor de reconciliat cu un anumit set comun de valori, şi totodată să atragă în circuitul de control cea mai largă reţea de comunităţi creştine stabilite, întrucât deja fiecare comunitate bisericească îşi alesese partea prin adoptarea unei evanghelii sau a alteia.

Al doilea scop a dat un avantaj strategic în competiţia cu alte mişcări creştine sectare: mai mulţi membri, mai multe resurse, mai multă influenţă, şi mai multă supremaţie geografică, aşa explicându-se de ce această biserică, şi deci acest canon, a câştigat în cele din urmă. Dar acest avantaj a venit cu un cost: un set de evanghelii pline de conflicte şi valori contradictorii.

Dacă plasa ar fi fost prea lejeră, canonul ar fi fost prea inconsistent pentru a crea o mişcare unitară; iar dacă ar fi fost prea strictă, ar fi unificat prea puţine comunităţi pentru a avea vreun avantaj. Fără îndoială, canonul ales a reprezentat cel mai bun compromis strategic posibil.

Contradicţiile şi conflictele rezultate puteau fi apoi remediate prin retorică, distrageri şi exegeză creativă. Şi exact asta vedem că s-a întâmplat.” (Richard Carrier)

Toate celelalte texte creştine au fost declarate eretice şi au fost interzise cu desăvârşire. De acum, biserica victorioasă a făcut tot posibilul să distrugă orice documente care descriau miturile, doctrinele şi convingerile altor variante creştine, inclusiv cele care relatau înfiinţarea creştinismului timpuriu, şi a rescris istoria, revendicând o falsă continuitate de la apostoli şi de la Isus.
Numeroase alte aspecte ale „tradiţiei creştine” au fost stabilite nu în perioada iniţială, ci lent, prin concilii şi sinoade, în care interesele politice dictau în egală măsură cu interpretările unor pasaje obscure alegerile pe care participanţii le acceptau sau le respingeau, nu rareori în urma unor bătăi crâncene, sau mai rău:

„Nicăieri nu este creştinismul mai puţin atractiv […] şi mai lipsit de autoritate decât în Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. În general, acestea se prezintă sub forma unei ciocniri feroce a două fracţiuni rivale, din care nici una nu cedează dar care amândouă mărturisesc împotriva propriei convingeri şi credinţe. Intriga, nedreptatea, violenţa, liberul arbitru, decizia impusă dar nu consimţită, hotărârile luate cu forţa, acea forţă a unei majorităţi turbulente şi zgomotoase, deciziile luate pe baza ovaţiilor sălbatice mai degrabă decât pe baza cercetării sobre, demisiile de la bunul simţ şi comportamentul civilizat, scad onoarea şi neagă raţiunea de a fi, a cel puţin ultimelor Sinoade. […] jubilări şi veselie la blestemarea în chinurile Iadului a adversarului umilit […]

degenerarea şi decăderea este rapidă începând cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabară a venit hotărâtă să folosească orice mijloace pentru a-şi strivi adversarul, mergând de la precipitarea lucrărilor până la manevre în culise, de la influenţa ocultă până la mită şi şantaj; a fost prezentă acolo încurajarea violenţei, dacă nu apelul deschis la violenţa mulţimii, pentru influenţarea deciziilor întrunirii; fiecare avea propria gloată de prostime violentă adusă de acasă pentru a-şi sprijini „tabara”, şi nici unul nu se dădea înapoi de la nici un mijloc pentru a obţine împlinirea anatemelor şi blestmelor lor către ceilalţi, prin instigarea persecuţiei funestei stăpâniri a vremii.”
(Henry Hart Milman, „Istoria creştinătăţii latine”)

Modul în care au fost stabilite bazele creştinismului ar îngrozi astăzi orice persoană morală; iar ideea de la baza conciliilor lasă şi ea de dorit: stabilirea prin vot a adevărului ! Oricâte argumente şi discuţii ar fi prezentate la o adunare, dacă acestea nu au la bază nimic altceva decât opinia, oricât de fermă, a vorbitorilor, nu pot ajuta cu nimic la stabilirea veridicităţii unei ipoteze faţă de alta. Investigarea afirmaţiilor, şi nu discutarea lor, este calea de-a demonstra o idee corectă sau greşită.

Dar conciliile nu au făcut altceva decât să pună faţă în faţă două sau mai multe tabere cu opinii opuse, lăsând sofismele şi forţa fizică să impună una sau alta dintre idei drept „Adevăr Absolut”, transmis mai departe şi încorporat în creştinism, ca peste câţiva ani alte interpretări opuse ale acelui „Adevăr” să se înfrunte din nou.

În concluzie:
O dată cu prăbuşirea Imperiului Roman şi creşterea numărului de adepţi, şi după ce o serie de creştini au ajuns împăraţi, religia creştină a devenit din interzisă obligatorie, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe – de la religia-mister venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric – au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executare atât a „păgânilor” cât şi a „ereticilor”. Creştinismul închegat în urma conflictelor a păstrat doar „ambalajul” religiei-mister a lui Petru, pierzând sau ignorând înţelesurile mai profunde promovate iniţial.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.