Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.falsificator-bani

Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

Când cei mai mulţi dintre noi ne uităm la o bancnotă, nu vedem neapărat un obiect; vedem un soi de magie: ceva care reprezintă noroc, muncă şi chiar destinul. Sau, din alt punct de vedere, vedem ceva atât de complicat realizat încât falsificarea banilor pare ceva imposibil. Dar Frank Bourassa văzut altceva: el a înţeles că tipărirea banilor e un proces eminamente tehnologic şi realizat de oameni – aşadar, poate fi copiat.

Falsificatorii de meserie nu cheltuie ei banii, ci mai degrabă vând bancnotele en-gros pentru o anumită sumă, în general 30 de cenţi la dolar. Aşa că Bourassa a făcut un calcul simplu: dacă o să depună tot acest efort de a falsifica banii, atunci trebuie să printeze suficient o singură dată pentru a-şi asigura o viaţă liniştită – rezultatul a fost că e nevoie de aproximativ 200 de milioane de dolari. Trebuie notat că ideea de a tipări o astfel de sumă, chiar şi în cazul unor falsificatori de meserie, este nebunie curată.

Dar Bourassa a mers înainte cu planul său, mai întâi schiţând o listă de „bune practici“: „niciodată să nu cheltui tu din bani“, a explicat bărbatul. „Trebuie să fii cât mai departe de locul în care aceştia intră pe piaţă. De aceea nu trebuie să îi vinzi cuiva care i-ar putea cheltui local – cele mai bune pieţe, pentru mine, ar fi fost Europa sau Asia. Şi mai e ceva important: trebuie să rezişti tentaţiei de a tipări bancnote mari. Printează hârtii de 20 de dolari. Toată lumea se uită cu atenţie la o hârtie de 100 de dolari, dar nimeni nu mai dă atenţie uneia de 20. În cele din urmă, nu te zgârci la materiale. Cei mai mulţi falsificatori folosesc imprimante luate de la magazinul de la colţ şi apoi se miră că au fost prinşi; dacă vrei să faci ceva serios, atunci îţi trebuie echipament de calitate.“falsificare-bani

Poţi să falsifici bani la o imprimantă de 50 de dolari? Sigur, dacă vrei să fii arestat a doua zi, spune Bourassa. „Majoritatea elementelor de securitate sunt acolo pentru a opri tâmpiţii care au impresia că pot să facă asta. Am ştiut că pentru a avea succes bancnotele mele trebuie să fie perfecte, aproape identice cu cele reale.“ A luat teancurile de hârtie aduse de şofer din portul din Montreal şi le-a ascuns într-un hambar închiriat de la un fermier. În hambar, el organizase o adevărată tipografie, plătită din banii obţinuţi din traficul de marijuana.

El cheltuise 125.000 de dolari pe o imprimantă offset Heidelberg, 24.000 de dolari pe o alta, două prese pentru embosare şi aplicarea culorilor, un tăietor de hârtie industrial, maşini de numărat banii, aparate de legat banii, 20 de imprimante cu cerneală pentru seriile numerice şi multe alte lucruri. Nota de plată se ridicase la 300.000 de dolari, dar principala provocare fusese obţinerea hârtiei.

Şi asta pentru că hârtia pe care se tipăresc banii are o compoziţie specială: 75% bumbac şi 25% pânză. Pare o formulă simplă, dar este atât de bine cunoscută încât un simplu telefon la o fabrica de hârtie pentru a face o comandă declanşează alarme la toate serviciile secrete. Şi chiar dacă ar fi putut obţine hârtia, ştia că trebuie să mai adauge multe elemente de securitate pentru a o duce la stadiul final: faţa lui Andrew Jackson embosată (principalul watermark), banda de securitate, fibrele albastre şi aşa mai departe.

În toamna lui 2008, Frank Bourassa a început să ia legătura cu diverse fabrici din Europa şi Asia sub numele de Thomas Moore, presupus angajat al unei companii din Quebec. El spunea că are o comandă specială din partea unui client, un tip anumit de hârtie, cu bumbac şi pânză – „cum e hârtia pentru bani, adică?“. Când primea acest răspuns, Bourassa mai tăia o fabrică de pe listă şi se îndrepta către următoarea.

Căutarea sa s-a încheiat în ianuarie 2009 în Elveţia, la o companie numită Artoz; el a corespondat cu cei de acolo luni de zile, convingându-i să adauge element după element până la obţinerea hârtiei de care avea nevoie. Şi chiar dacă aceştia acceptaseră să emboseze până şi watermarkul cu Andrew Jackson, avea nevoie de o companie care să realizeze matriţele cu chipul preşedintelui american. Soluţia a venit din Germania, de la o companie din Duren, care a răspuns prompt solicitării. „A fost chiar simplu să îi conving“, povesteşte el. „Pentru un american, Andrew Jackson e un fost preşedinte, îl recunoşti imediat; pentru un german, e doar faţa unui tip oarecare. Cine naiba e? Habar n-au avut.“

Exact această idee, că pentru un om oarecare feţele de pe bancnotele străine nu înseamnă nimic, a fost ceea ce i-a dat încredere bărbatului că undeva, la un moment dat, va găsi oameni care să îi producă toate lucrurile de care are nevoie pentru a falsifica dolari americani. „Aş putea să falsific orice bancnotă“, i-a spus Frank Bourassa reporterului de la GQ. „Chiar şi Ben Franklin (preşedintele american al cărui chip se regăseşte pe bancnota de 100 de dolari – n.red.) – dacă eşti undeva prin China, nu o să te gândeşti de două ori înainte de a tipări hârtie cu faţa lui pe ea. Cine e ăsta? N-au de unde să ştie, pentru ei arată ca un clovn. Iar eu le-aş spune: «Da, sunt de la un circ. Printăm pliante pentru noua noastră producţie, iar el e clovnul nostru Bozo»“.

După ce a primit câteva mostre de la compania din Elveţia, a comandat hârtie în valoare de 50.000 de dolari – avea acum toate ingredientele necesare pentru a tipări banii. Atelierul lui din hambar a început să producă zeci de milioane de dolari lunar, aşa că următorul pas a fost să caute clienţi. Şi-a angajat câţiva prieteni ca „agenţi de vânzări“, comenzile erau puţine şi pentru sume mici, dar Bourassa şi-a recuperat investiţia de 300.000 de dolari în câteva luni.

A venit însă un moment care avea să îi schimbe viaţa lui Bourassa: un client misterios a vrut să cumpere o sumă ceva mai mare, iar el a decis să livreze personal banii, lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci. Trei zile mai târziu, pe 23 mai 2012, la 5 dimineaţa, poliţiştii au intrat peste Frank Bourassa şi prietena lui şi i-au arestat pe amândoi; după percheziţie, bărbatul a fost acuzat de posesie de droguri, posesie de bani falşi şi trafic de bani falşi. Agenţii au descoperit în casă în jur de 1 milion de dolari americani şi au presupus că aceea e toată suma deţinută de Bourassa.

Din cauza unor greşeli de procedură ale poliţiei canadiene, avocatul lui a reuşit să îl scoată din închisoare după doar şase săptămâni şi a primit o ofertă nesperat de bună: trei ani de închisoare, cu posibilitatea de a ieşi anticipat după doar şase luni. În ciuda recomandărilor insistente ale avocatului, Frank Bourassa a decis să respingă oferta. „I-am spus avocatului meu: «ce-ar fi dacă le-aş da 200 de milioane de dolari în bancnote falsificate?»“, povesteşte Bourassa. „A rămas mut când a auzit că aveam de 200 de ori mai mult decât ceea ce descoperiseră ei.“

Reacţia autorităţilor din Canada a fost similară: nu puteau accepta ca un falsificator să scape nepedepsit, dar ideea de a avea atât de mulţi bani falşi în circulaţie era un coşmar. Aşa că au acceptat condiţiile: Bourassa avea să rămână cu cele şase săptămâni petrecute în spatele gratiilor, oferind în schimb banii tipăriţi şi imprimanta Heidelberg folosită. Pe 31 ianuarie 2014, însoţit de şase maşini negre de poliţie, Frank Bourassa i-a condus pe agenţi la un camion în care se aflau aproape 200 de milioane de dolari în bancnote false şi imprimanta în cauză. „A venit şi o unitate de genişti, le era teamă că o să arunc camionul în aer“, povesteşte bărbatul. „A fost o adevărată nebunie.“

Pentru cei care anchetau cazul a fost însă o zi tristă: aflaseră de la un informator, cu doar câteva zile în urmă, că Frank Bourassa tipărise de fapt 250 de milioane de dolari; dar înţelegerea era semnată, aşa că la începutul lunii februarie 2014 Bourassa a devenit un om liber. „Unde sunt banii?“, îl întreabă reporterul de la GQ pe bărbatul de 44 de ani. „Nu ştiu. Poate i-am vândut pe toţi“, răspunde el zâmbind. „Sau poate nu.“

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.